„Pe foarte tînărul Paul Surugiu l-am cunoscut în casa mentorului său, compozitorul George Grigoriu, pe care îl vizitam des, fiind buni prieteni și locuind în același cartier. Paul venea cu trenul de la Turda, efort deloc mic, inclusiv financiar, dovedind ambiție, perseverență și crezînd cu siguranță în steaua lui. Cînd Grigoriu m-a invitat să-l ascult mi-am dat seama că a descoperit o nouă vedetă în devenire, cunoscut fiind faptul că a fost cel mai mare formator de talente din muzica ușoară românească. Slabuț, timid, Paul avea încă de atunci ceva anume care te făcea să-l asculți cu atenție, mult farmec adolescentin, dar și certă personalitate.
Cînd l-am revăzut la festivalul de la Mamaia într-un microrecital datorat tot lui Grigoriu, ”nea Gigi” cum îi spuneam noi, m-am convins definitiv că locul lui va fi mereu acolo, pe marile scene, unde se simțea, în ciuda vîrstei, ca acasă. L-am prezentat apoi, în chip de Fuego, de nenumărate ori și de fiecare dată descopeream, uimit, că este tot mai matur, mai charismatic, ținînd publicul în mînă ca nimeni altul. Treptat, ”focosul”, înflăcăratul interpret latino de la începuturi a făcut loc unui artist complex, interiorizat, perfect stăpîn pe mijloace de exprimare greu accesibile și celor cu multe decenii de activitate în plus. Nimic surprinzător, fiindcă Paul Surugiu terminase între timp o facultate de teatru, ”legînd” spectacolele sale cu harul actorului, cu recitări, povești frumoase și mai ales cu o regie inspirată, fiind singurul, după știința mea, care se poate lăuda cu așa ceva.
Tot mai mult a ieșit la iveală sensibilitatea sa extraordinară, iar ”culoarea” recitalurilor și a emisiunilor de la TV Favorit era inevitabil ca într-o zi să treacă pe pînză. După ce a așezat ca un maestru al culorii fiecare notă, fiecare vers, fiecare cîntec în tablourile show-urilor sale, Paul Surugiu-Fuego ni se dezvăluie și ca un foarte talentat mînuitor al penelului, dăruindu-ne aceste delicate ”Flori de rouă” al căror parfum inefabil vă invit să-l descoperiți.
Aflasem de cîțiva ani că pictează, credeam că e doar un hobby, iată însă că nu e nicidecum așa. Revelația am avut-o cînd i-am admirat lucrările în casa bunilor prieteni comuni Elena și Florin Stoica, la Panciu, respectiv Livia și Ioan Gauzin, la București, cînd mi-am dat seama că pentru Paul pictura nu este doar un ”violon d Ingres”, ci o a doua natură, regăsindu-se în fața șevaletului în nopțile lungi cînd ne dăruiește ”Artă pentru suflet”, așa cum se numește admirabila sa campanie în favoarea artiștilor în vîrstă, uitați de autoritățile care numai de ”posesie de suflet” nu pot fi bănuite.” (OCTAVIAN URSULESCU, jurnalist și prezentator de televiziune)
