Paul Surugiu. Poezia casei, din cântec pe simeze

Casele, dragele…! Cum fiecare inimă are un piept în care bate, fiecare om are nevoie de o casă în care să-i locuiască sufletul chiar şi dacă omul s-ar afla în pelerinaje prin orice colţ de lume. Oricât de sărac e cineva, nu îi lipseşte tot dacă mai are casă, după cum nu poate fi nici bogat, chiar de-ar dormi pe un pat de aur, dacă n-ar avea undeva casa sa în care să i se culce gândul! De aceea, dorul de casă nu e nicidecum golul sufletesc după ceva ce îţi lipseşte ci un sentiment de mângâiere că undeva te aşteaptă un perimetru de loc în care se închide imperiul tău şi numai al tău. Dorul de casă nu e o traumă sufletească, este, deopotrivă, tratament al sufletului, aşa cum vântul nu doar scufundă corabia ci-i şi umflă pânzele ca să plutească în larg.

Fiecare artist a cântat din toate timpurile, prin glas, cuvânt ori penel, casa ca o iubită, ca o mamă, ca o soră, ca o sfântă…! Dacă n-ar iubi o casă, artistul s-ar preda dispreţului fatal ce l-ar arunca la pământ, l-ar dezamăgi şi speria propria existenţă lipsită de apărare, s-ar simţi străin oriunde, refugiat, ca iarba încolţită din sămânţa împrăştiată de vânt, nu s-ar odihni pe nimic, s-ar târî pe pământ, mereu s-ar duce undeva şi n-ar veni de nicăieri niciodată, şi-ar făuri din sigurătate armă şi-ar muri într-o zi cu această armă sub cap.

Aproape nu este pe lume artist să nu fi evocat casa. Noi românii, pentru noi şi-ale noastre doruri, i-am scris cântece line. Nici poporul nostru nu duce lipsă de pasiunea exoticismului prin continentele escapadelor în clădiri de oţel şi sticlă urcate până la nori, dar oamenii cumsecade au rămas căsenii celor mai frumoase locuinţe, simple, mici, primitoare ca un sân…! Aşa o dragoste de casă a compus ca nimeni Grigore Vieru în poezia „Casa părintească nu se vinde”. Poetul a scris cum nimeni n-a avut până la el şi nu are până azi reputaţia unei poezii a casei, dar de cântat melodia pe versurile ei, toţi o cântă bine. Şi totuşi… cu sentimentalism mai năvalnic decât al artistului Paul Surugiu, nu o cântă nimeni! Ce gingaşă afectivitate transmite el!

A fost un timp când acest cântec a cutreierat zi cu zi prin ţară şi peste hotare, la casele de pripas ale românilor plecaţi prin toate laturile lumii, nu de bine, de rău, de bună seamă! Era o nevoie stăruitoare a inimii fiecăruia mai ales a celor înstrăinaţi, să asculte mereu „Casa părintească nu se vinde”. Apoi, după cum spiritul întreprinzător al noului îşi câştigă de când lumea dreptul la dominaţie, cântecul acesta a început a se auzi ceva mai rar căci a trăi înseamnă şi a uita, aducându-ţi aminte mai rar de ce a fost, chiar fiind vorba despre o capodoperă muzicală!

Însă, iată, „casa părintească” se întoarce…! Esenţa parfumurilor de nostalgie a cântecului casei a fost transgresată de această dată în artă vizuală de către unul şi acelaşi artist care a şi cântat mirabil casa, Paul Surugiu. Fiecare om este copilul cuiva, fiecare casă e raiul cuiva…! De aceea, casa părintească, odată cu trecerea timpului însoţeşte ca umbra gândul omului. A privi o expoziţie de case în tablou înseamnă a merge cu ochii de-a lumgul uliţelor unui sat. Aceasta a făptuit printr-o expoziţie de tablouri personale, organizată la Palatul Parlamentului, Paul Surugiu: un sat împodobit cu nişte case ca nişte mirese ale sufletelor. Evenimentul a fost prezentat de dr. Doina Păuleanu, director la Muzeul de Artă din Constanța.

Aproape în fiecare dintre tablourile pictate de către artistul Paul Surugiu, privitorul identifică un colţ de casă părintească şi peste tot pluteşte mireasma patriarhală a satului românesc din fundaţia căruia s-a ivit ţara. Nespus de impresionant a reclădit Paul Surugiu casa cu poveste şi istorie, românească, din paste şi penel. Tot atât de sensibil pe cât a clădit-o şi cu glasul! Prin această expoziţie excepţională, cu genericul „Casa părintească” , temele de cleveteală încep să-şi stingă tonusul. Paul Surugiu parcurge în salturi drumul către arta autentică. Iar cum niciun bine de pe lume nu e grandios dacă nu e închinat omului, iar nimic din ce e închinat omului nu e atins de înger cum este binele pentru cel apăsat de neajunsuri, iată un gest rar, pe care nu-l poate săvârşi decât cineva care nu să fie slăvit în toată puterea aclamaţiilor recitative ţinteşte. Este vorba despre valorificarea unor lucrări de artă plastică efectuate de el, pentru ca sumele obţinute să le repertizeze artiştiştilor cu o situaţie materială alarmant de precară. Frumos şi omenesc gest ce nu datează de azi, el are continuitate – în luna octombrie a anului 2015 s-a lansat proiectul „Art by Fuego – Artă pentru suflet”, o inițiativă ce-şi propune să sprijine marii artiști ai României, ajunși, din diverse motive, într-o situație dificilă, dar şi pe tinerele talente iar pe 31 mai şi 1 iunie 2016, la Casa de licitaţii „Goldart” a avut loc vernisajul expoziţiei „Flori de rouă”, dublu eveniment, cu 40 de lucrări expuse la ceremonialul aniversării, pe 23 august, a vârstei de 40 de ani. Majoritatea sumelor încasate prin valorificarea tablourilor au fost oferite unui număr de peste 60 de artişti , printre care: Ilie Micolov, Lucky Marinescu, Cornel Constantiniu, Aimée Iacobescu, Anca Pandrea, Elisabeta Preda, Petru Demetru Popescu, Tamara Buciuceanu Botez, Ioan Voicu, Ileana Constantinescu, Floarea Ioniţă, Dan Hatmanu, Gheorghe Urschi și mulţi alţii.

Nici jurămintele îndrăgostiţilor nu sunt mai plăcute îngerului din noi decât promisiunea de a face un bine din iubirea de aproape. Dar, în contra-măsură, nicio încălcare a jurământului nu sapă crevasă mai adâncă în suflet decât neţinerea de cuvânt în faţa cui se anină de firul speranţei ce i-l întinde între nimic şi amăgire un farsor! În ce îl priveşte pe Paul Surugiu, chiar despre promisiune este votba. Cu ea a pornit aventura explorării picturii cu acuţişul minţii sale şi catifeaua penelului pe şevalet. Şi s-a ţinut de cuvânt! O seamă de artişti au primit daruri din partea confratelui lor, interpretul, poetul, pictorul Paul Surugiu. Promisiunea sa n-a fost ultimul cuvânt al geambaşului, a fost prima întindere fraternă de mână celor umbriţi de lipsuri. Cinste acestui artist, acestui om bun, pentru omeneştile lui gesturi generoase!

Începuse asaltul şevaletului cu flori pe pânză, temă riscantă. Însumi, ca unul ce am absolvit şi practicat pictură monumentală, am teamă pentru cei care se ating de sufletul florii, căci pot cădea în patima picturii de pe căruţele de la bâlci. Dar nu s-a întâmplat aceasta cu Paul Surugiu. Inerentele stângăcii ale începutului au trecut în galop – eu mă mir şi că are timp şi că execută atâtea tablouri ce evidenţiază un progres apreciabil şi neîntârziat.

M-au speriat, e drept, fanii lui Paul Surugiu care, ca toţi fanii se fac luntre şi punte ca să-şi urce la nori exclamaţiile, până la răguşire, dar am constatat că mă înşelasem, deşi eu nu sunt niciodată de partea adevărului despre pictură al celor care nu înţeleg pictura. După ce a trecut la alt registru de teme, cel al povestei caselor, aveam să îmi dau seama că Paul Surugiu este un jar înviorat de aceeaşi suflare ce stinge flacăra muribundă a lumânării. Dacă n-ar fi avut talent, fără îndoială că unii artişti plastici, printre care şi maestrul Dan Hatmanu nu ar fi apreciat tablourile lui Paul Surugiu. Ei nu numai că au făcut aceasta, au şi transmis chemări totalmente încurajatoare către cărarea cea pietruită cu pietre aurifere, a fascinaţiilor universului de pe simeze. Cu totul altceva sunt aprecierile criticilor pe lângă ovaţiile fanilor şi eu chiar am spus că dacă fanii laudă excesiv valoarea picturilor lui Paul Surugiu fac mai mult rău decât ar face-o un pictor criticându-le. Dar, iată că tablourile acestuia au avut în sine suficientă valoare pentru a se prezenta singure foarte favorabil. Cu ele, artistul pe care îl cunoşteam cântând, creează surprize frumoase pe un nou tărâm al spiritualităţii, cel al picturii.

Vernisajul expoziţiei de la Parlamentul României, cu genericul „Casa părintească” aduce în lumină, aşadar, casele ajunse pustii azi de pe urma netrebniciei multora dintre locatarii cu stagiu ai „catedralei” politicii şovăielnice româneşti. Sunt reclădite în „Casa poporului” cu o arhitectură certamente îndoielnic estetică, din Bucureşti, ca o consecinţă a ironiei istoriei, casele cu patină şi murmur de tradiţie pictate de Paul Surugiu incomparabil de frumos.

Poate să convieţuiască în acelaşi sân grandomania, infamia şi arta sensibilă? Poate! Paul Surugiu a reuşit să oglindească aceasta. În ultima casă megalomană a lui Ceauşescu ridicată din pământ la sprânceana cerului Capitalei, concomitent cu doborârea la pământ a sate întregi, a insulei Ada Kaleh a bisericilor şi nenumăratelor clădiri monument istoric, Paul Surugiu a împnzit în umbra marilor pereţi de marmură o aşezare românească, în formă de frumuseţe a simplităţii şi bunului simţ, aşa cum i-ar sta bine întotdeauna românului să-şi ridice clădirile.

Drept regulă generală a eşecului dar şi a succesului, îndemnul „continuă” este cel mai nimerit pentru artistul Paul Surugiu. În cazul său nu poate fi vorba despre nici un eşec ci de succes. Salutar şi avizat îndemn, mai ales că el vine şi din partea maestrului Dan Hatmanu: „continuă”!

Aurel V. ZGHERAn (aurel.vzgheran@yahoo.com)

sursa: confluente.ro
7 septembrie